Gelozia este un sentiment profund, foarte bine înrădăcinat şi dificil de modificat. De multe ori, oamenii îşi imaginează că sunt geloşi pentru că sunt îndrăgostiţi, dar de fapt se „îndrăgostesc” pentru că au nevoie ca cineva să stea lângă ei pentru a nu se simţi singuri. De multe ori, gelozia partenerului ne face să ne imaginăm că suntem iubiţi, însă, în acest context, gelozia este confundată cu iubirea, iar iubirea mult dorită se transformă într-o luptă fără învingători.

Gelozia vine pur şi simplu din teama persoanei că nu are valoare de una singură. Cu cât persoana este este mai puţin capabilă să-şi găsească ea însăşi protecţia necesară şi cu cât încrederea în sine este mai mică, cu atât creşte nesiguraţa, teama de abandon şi implicit apare gelozia, nevoia puternică de a menţine partenerul cât mai aproape, pentru protejarea propriei porţii de afecţiune. Relaţia tradiţională oscilează între afecţiune şi dominare, din păcate, doi poli incompatibili pentru construirea unei relaţii reale.

Sentimentul geloziei ne indică un tip de relaţie în care posesia predomină în detrimentul afecţiunii, iar puterea în detrimentul iubirii. Acest sentiment ascunde în el un întreg comportament, o întreagă strategie în care dragostea se amestecă cu: teama („dacă nu eşti lângă mine, nu mă simt protejat/ă), morala („datoria ta este să te ocupi de mine/casă/familie"), şantajul („voi muri sau mă voi sinucide dacă ...”), ameninţarea (dacă nu eşti cum vreau eu/cu mine, ai să vezi tu/ vei plăti scump”), culpabilizarea („dacă iubeşti şi pe altcineva, înseamnă că nu mă iubeşti pe mine!”), mînia/furia (“dacă mă supăr şi reacţionez, celălalt se sperie şi nu mai pleacă”), luarea de ostateci (copiii sunt de obicei cei prinşi la mijloc), ideologia („pentru că ne iubim, trebuie să facem totul împreună”), autoritatea („nu ai voie să faci/ai ceva fără mine”), suferinţa („nu mai pot să dorm/mănânc/muncesc din cauza celuilalt”), boala (anxietate, depresie, atacuri de panică, somatizări), forţa/agresivitate (partenerul este reţinut prin violenţă verbală şi/sau fizică, imobilizare, încuiatul uşii, interzicerea accesului la maşină, bani, telefon sau orice alt mijloc de a lua legatura cu exteriorul), până la crimă („dacă nu-mi poţi aparţine, nu ai de ce să trăieşti”).

Tristeţea poate apărea în limite fireşti atunci când partenerul/a poate avea preocupări care nu presupun prezenţa noastră şi, atîta timp cât acest sentiment este împărtăşit celuilalt cu sinceritate şi claritate, se poate răspunde, se poate stabili o comunicare, se poate negocia. Însă, de îndată ce mecanismul dominării este declanşat, găsirea unei soluţii devine extrem de dificilă şi dureroasă. În acest caz, nu percepem că celălalt ne-ar asculta şi ne-ar înţelege suferinţa decât dacă acesta renunţă la propriile nevoi şi dorinţe, cel „infidel” simţindu-se astfel imobilizat, constrâns să renunţe la orice fel de deschidere către lumea din exteriorul relaţiei.

În timp ce partenerul gelos se consideră persecutat şi nu-l mai poate înţelege pe celalalt, în cele din urmă, nici partenerul „infidel” nu-şi mai poate iubi deloc călăul, dat fiind că teama de a trăi îndepărtează bucuria vieţii.

Cuvântul fidelitate vine de la gr. „fides” = încredere. Ca orice lucru în acesta lume şi fidelitatea are două aspecte: cel pozitiv, încrederea reciprocă şi cel negativ, pervertit, în care fidelitatea devine sinonimă cu abstinenţa, represiunea, limitarea şi detenţia. Atunci când se accentuează doar aspectul negativ, cuplul devine o închisoare, un loc al reprimării, iar partenerul de viaţă se transformă într-un inamic.

Mulţi oameni suferă de singurătate doar din cauza limitelor determinate de educaţia primită, de condiţionările datorate unor concepţii de viaţă preluate de-a valma, pentru că, în acest caz, cuvintele „te iubesc” deviază de la sensul lor pur şi minunat şi devin doar temeri şi „închisori” pentru celălalt: „mă tem că tu nu mă iubeşti”, “„ să mă iubeşti doar pe mine!”, „te iubesc dacă şi tu mă iubeşti”, „dacă mă iubeşti, faci/eşti aşa cum îţi cer”, „te iubesc dacă eşti perfect/ă”, ş.a.

Atunci când „te iubesc” înseamnă „mă iubesc aşa cum sunt şi te iubesc aşa cum eşti“, putem vorbi cu adevărat de iubire, pentru că fidelitatea faţă de celalalt începe cu fidelitatea faţă de tine însuţi, pentru că liniştea ta este asigurată cu adevărat doar atunci când pot să-ţi satisfaci tu însuţi aspiraţiile şi atunci este minunat să-ţi doreşti şi să poţi împărţi asta cu partenerul/a. Atunci când reuşeşti să te accepti şi să te iubeşti aşa cum eşti, doar atunci o vei putea face şi cu partenerul/a şi vei constata că gelozia va deveni un sentiment inutil.

Gelozia este un lucru teribil: seamănă cu dragostea, dar e contrariul ei: nu vrea binele obiectului iubit, ci dependenţa lui şi triumful asupra lui (...)”
Henri Frederic Amiel

Atunci când tu însuţi te apreciezi, te iubeşti, te respecţi, eşti sensibil la tot ceea ce te înconjoară, atunci poţi iubi cu adevărat viaţa şi oamenii, atunci poţi cu adevărat să construieşti o relaţie cu o persoană aflată în aceeaşi dispoziţie. O astfel de dragoste cunoaşte foarte rar decepţia şi disperarea, atâta timp cât amâdoi se îngrijesc de creşterea ei, fiecare însă rămânând el însuşi.

 

articol publicat in Suplimentul de Sanatate al Gazetei de Sud si in revista Psyvolution.

Go to top