Într-o lume în care știrile dramatice ne bombardează zilnic – de la războaie și atentate, la dezastre naturale și violență stradală – este normal ca noi, adulții, să ne simțim copleșiți.
Pentru copii, care încă își construiesc înțelegerea despre lume și siguranță, aceste informații pot fi mult mai tulburătoare. Deși dorința noastră firească este să-i protejăm, ignorarea acestor subiecte poate face mai mult rău decât bine. Copiii oricum află – de la televizor, colegi, rețele sociale – și au nevoie de sprijinul nostru pentru a procesa ce aud sau văd.
Dacă sunteți în căutarea unui psiholog în Craiova care vă poate ghida în aceste discuții delicate și vă poate ajuta să gestionați impactul emoțional al știrilor înfricoșătoare asupra copiilor, vă pot oferi resurse și strategii validate.
Înțelegerea profundă a modului în care copiii procesează informațiile traumatice și aplicarea unor tehnici empatice sunt esențiale pentru a le construi reziliența și a le asigura un sentiment de siguranță.
De ce e important să nu evităm discuțiile, ci abordăm subiectele dificile
Mulți părinți evită subiectele dificile, sperând că, dacă nu vorbesc despre ele, copilul nu va fi afectat. Însă copiii sunt expuși zilnic la informație – adesea fără filtru. Iar mintea lor, mai ales în intervalul 7–12 ani, începe să înțeleagă concepte abstracte, dar încă procesează totul printr-un filtru emoțional intens. Dacă nu primesc o explicație clară și adaptată vârstei, vor încerca să-și explice singuri ce au văzut – iar concluziile lor pot fi mult mai înfricoșătoare decât realitatea.
Din punct de vedere psihologic, copiii au o nevoie profundă de coerență și predictibilitate în mediul lor, iar evenimentele traumatizante sau neînțelese pot perturba acest sentiment de siguranță de bază. Potrivit teoriei atașamentului (Bowlby, 1969), părintele este figura de reglare emoțională primară. Dacă adultul tace sau evită subiectul, copilul poate simți că nu e în regulă să întrebe, să simtă sau să își exprime neliniștea.
În plus, expunerea pasivă și repetată la conținut traumatic poate duce la ceea ce specialiștii numesc „traumatizare secundară” – un tip de stres emoțional resimțit chiar dacă nu suntem direct implicați în eveniment. Copiii, mai ales între 7–12 ani, aflându-se în stadiul operațiilor concrete (Piaget), pot înțelege ce s-a întâmplat, dar nu întotdeauna și probabilitatea reală a unei amenințări. Astfel, anxietatea lor se poate amplifica în absența unor explicații adecvate.
De aceea, este esențial să fim proactivi: să îi întrebăm ce au auzit, ce au înțeles și ce îi îngrijorează. Așa le arătăm că pot vorbi cu noi oricând și că nu trebuie să poarte singuri povara emoțională a unor evenimente pe care nici noi nu le putem controla pe deplin.
Cum începem conversația: sincer, simplu și cu empatie
Un principiu central în intervenția psihologică în situații de criză este validarea emoțională. În loc să corectăm sau să minimalizăm („Nu te mai gândi la asta” sau „Nu e nimic periculos”), este mai eficient să reflectăm emoția copilului:
„Înțeleg că te sperie ce ai auzit. Și mie mi-ar fi frică dacă nu aș ști ce se întâmplă.”
Această tehnică sprijină reglarea emoțională și favorizează siguranța relațională – copilul simte că nu este singur cu trăirile sale.
E important să folosim un limbaj ajustat nivelului de dezvoltare cognitivă al copilului. Pentru preșcolari, explicațiile trebuie să fie scurte și clare, fără detalii grafice. Pentru copiii mai mari, putem adăuga contexte, dar păstrând tonul calm.
Discuțiile nu trebuie să fie lungi sau complexe. Cel mai important lucru este tonul calm și autenticitatea. Întrebă-l: „Ai auzit ceva la știri sau la școală care te-a făcut să te simți ciudat sau neliniștit?” Ascultă-l fără să-l corectezi imediat și fără să minimalizezi.
Folosește un limbaj clar, fără detalii șocante. Dacă vorbim despre un atentat, putem spune: „A fost un incident grav în alt oraș. Poliția și medicii încearcă să ajute. E trist, dar important e că sunt acolo oameni care au grijă.”
Un exemplu concret: un copil de 9 ani a auzit despre un cutremur devastator. În loc să spunem „nu te îngrijora, nu se întâmplă nimic”, putem spune: „Da, a fost un cutremur într-o altă țară. A fost periculos, dar multe echipe au mers imediat să ajute – pompieri, medici, voluntari. Și la noi avem planuri pentru astfel de situații, vrei să vorbim despre ele?”
Gândurile invazive – cum funcționează anxietatea la copii
Un fenomen adesea întâlnit după expunerea la evenimente tragice este apariția gândurilor repetitive, invazive, pe care psihologia cognitivă le denumește uneori „gânduri lipicioase” (sticky thoughts). Ele pot semnala o reacție anxioasă acută sau, în unele cazuri, pot fi parte dintr-o tulburare obsesiv-compulsivă (OCD).
Aceste gânduri apar frecvent în timpul serii sau înainte de somn și pot include formule ca:
- „Dacă o să vină un război aici?”
- „Dacă părinții mei pățesc ceva?”
- „Dacă o să mor și eu într-o zi?”
Neurologic, aceste gânduri sunt întreținute de hiperactivitatea amigdalei – centrul de procesare a fricii – și de lipsa maturizării complete a cortexului prefrontal, care reglează impulsurile și ajută la raționamente logice. Din această perspectivă, copiii au nevoie de suport extern pentru a „procesa” corect aceste gânduri. Iar rolul părintelui este esențial în coreglare: să preia anxietatea copilului, să o decodifice și să o traducă într-un limbaj emoțional sigur.
Cum intervenim: recomandări validate clinic
- Stabilește limite sănătoase în expunerea la media.
Repetarea imaginilor traumatice poate duce la ceea ce DSM-5 numește „expunere indirectă la traumă”. Limitează expunerea și discută despre ce a fost văzut. - Ajută copilul să pună în cuvinte ce simte.
Activitățile expresive (desen, jurnal, joc de rol) sunt recomandate în terapia prin joc sau în intervențiile cu copii traumatizați. Ele permit accesul simbolic la emoțiile greu de exprimat verbal. - Normalizează anxietatea, dar diferențiaz-o de realitate.
„E normal să-ți faci griji. Asta înseamnă că ești atent. Dar nu tot ce ne trece prin minte se și întâmplă.” Această tehnică este o formă de restructurare cognitivă, folosită în terapia cognitiv-comportamentală (CBT). - Folosește metafore psihologice pentru gânduri.
De exemplu: „Mintea noastră e ca un post de radio. Uneori dă pe frecvența Frică FM. Putem alege să o schimbăm.” Copiii răspund foarte bine la povești, analogii și jocuri de imaginație. - Creează un plan de siguranță.
Un mecanism terapeutic des utilizat în anxietatea anticipatorie este problem-solving-ul. Oferă copilului pași concreți: „Dacă s-ar întâmpla X, am face Y.” Asta scade senzația de neputință. - Introdu noțiuni de neuropsihologie simplificată.
Copiii curioși pot beneficia de explicații precum: „Partea din creier care se ocupă cu frica (amigdala) funcționează ca o alarmă. Uneori pornește chiar dacă nu e foc.” Astfel, normalizezi răspunsul fiziologic.
Una dintre cele mai mari surse de anxietate este expunerea repetată la imagini și informații dramatice. Studiile realizate după atacurile din 11 septembrie 2001 au arătat că unii copii au dezvoltat tulburări de somn, anxietate și dificultăți de concentrare doar din cauza revederii acelorași imagini, iar unii nici măcar nu înțeleseseră că era vorba despre același eveniment.
Ce putem face:
- Nu lăsa televizorul deschis pe canale de știri în prezența copiilor.
- Controlează accesul la rețelele sociale și discută despre ce au văzut acolo.
- Dacă au fost deja expuși, vizionați împreună, opriți când devine intens și vorbiți despre ce simt.
- Încurajează activitățile care aduc calm: joacă, desen, lectură, plimbări.
Asigură-le securitatea emoțională
Când copiii aud o veste înfricoșătoare, una dintre primele întrebări care apare (spusă sau nu) este: „Sunt în siguranță?”. De aceea, e esențial să le răspundem nu doar cu vorbe liniștitoare, ci și cu exemple concrete. Poți spune:
- „Ușile sunt încuiate în fiecare seară, avem un sistem de alarmă.”
- „La școală aveți exerciții de evacuare și profesori care știu ce să facă.”
- „Dacă ar fi vreodată o furtună puternică, iată unde ne-am adăposti.”
Un astfel de plan le dă sentimentul că au un oarecare control – chiar dacă evenimentul este dincolo de înțelegerea lor completă.
Caută „oamenii care ajută” – și vorbește despre ei
Un sfat simplu, dar extraordinar, vine de la Fred Rogers: „Când vezi ceva înfricoșător, caută oamenii care ajută. Întotdeauna există unii.” Această schimbare de perspectivă ajută copilul să vadă că lumea nu este doar un loc al pericolului, ci și al solidarității și empatiei.
Căutați împreună povești despre voluntari, salvatori, oameni simpli care ajută. Întreabă: „Cine crezi că a ajutat în povestea asta? Ce am putea face și noi?” Poți merge mai departe implicând copilul într-un gest concret: o donație, un desen trimis unei familii afectate, o vizită la un centru de voluntariat.
Astfel, transformăm frica în acțiune, iar neputința în compasiune activă.
Monitorizează semnele de suferință emoțională
Unii copii vorbesc deschis despre ce simt, alții manifestă stresul prin comportament. Fii atent la semnale precum:
- Tulburări de somn sau coșmaruri recurente
- Iritabilitate, retragere sau tristețe persistentă
- Scăderea apetitului sau dureri fizice fără cauză medicală
- Probleme de concentrare sau regres în comportament
Dacă observi astfel de simptome, abordează copilul cu blândețe:
„Te-am văzut puțin mai trist în ultima vreme. E ceva ce te îngrijorează? Poți vorbi cu mine despre orice.”
Iar dacă simptomele persistă, nu ezita să apelezi la sprijinul unui psiholog specializat în copii.
Pe termen lung: cum construim reziliență
Discuțiile despre tragedii nu trebuie să fie doar răspunsuri punctuale. Sunt ocazii valoroase pentru a construi reziliență – acea capacitate interioară de a face față dificultăților. Și o putem cultiva prin:
- Rutine zilnice stabile, care întăresc sentimentul de control intern
- Ritualuri de conectare – mese în familie, momente de joacă, conversații de seară
- Expunerea controlată la povești cu final pozitiv, în care personajele trec prin greutăți, dar ies întărite
- Practici de mindfulness adaptate vârstei, cum ar fi exerciții de respirație ghidată, scanare corporală sau „pauza gândurilor”
- Modelarea de către părinți a autoreglării emoționale: cum îți gestionezi tu frustrarea, frica sau nesiguranța? Copilul te imită.
Copiii învață nu doar din ce le spunem, ci mai ales din cum reacționăm noi. Dacă noi gestionăm echilibrat frica, și ei vor învăța să o facă.
Semne de alarmă: când să cerem ajutor specializat
Dacă simptomele durează mai mult de 2–3 săptămâni sau afectează funcționarea zilnică a copilului, poate fi vorba de o reacție anxioasă severă sau de o traumă psihică. Printre semnele care necesită evaluare psihologică se numără:
- insomnii persistente, coșmaruri sau enurezis
- crize de plâns sau de furie fără explicație
- comportamente regresive (vorbire infantilă, nevoie exagerată de control)
- evitare obsesivă a unor subiecte, locuri sau persoane
- temeri care interferează cu școala, prietenii sau rutina zilnică
Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) este una dintre cele mai eficiente intervenții pentru copii cu anxietate, OCD sau stres posttraumatic, potrivit ghidurilor NICE și APA.
Încrederea se construiește cu tine
Atunci când vorbim cu copiii despre știri dureroase, nu le oferim doar explicații – ci le construim o hartă emoțională a lumii, nu doar că îi ajutăm să înțeleagă realitatea, dar și să nu o internalizeze ca traumă. Le arătăm că nu sunt singuri, că frica poate fi înțeleasă, că există oameni buni, că ei înșiși pot deveni parte din bine.
Într-o lume imprevizibilă, copiii nu au nevoie să le promitem că „nu se va întâmpla nimic rău”, ci să le arătăm că nu vor fi singuri, indiferent ce s-ar întâmpla, cu prezență, autenticitate și sprijin în reglare emoțională din partea adulților.
Iar această ancoră de siguranță începe cu tine – adultul care are curajul să asculte, să explice și să fie acolo. Pentru că relația cu părintele devine astfel un spațiu de siguranță internă – acea bază sigură descrisă de Bowlby – din care copilul poate explora lumea, chiar și atunci când aceasta pare nesigură.