Hipnoza

 

Hipnoza a fost folosită din cele mai vechi timpuri, în toate zonele lumii, cu mult înainte să devină obiect de studiu științific. A fost consemnată în vechile scrieri sanscrite, în care se menționează utilizarea transelor pentru vindecare, precum și în vechile scrieri hinduse, în care erau descrise formele mai pasive de meditație hipnotică ce continuă și azi în exercițiile yoghinilor și în diverse forme de budism, forme de meditație încă practicate în templele de vindecare din India si Tibet. Papirusurile din Egiptul antic menționează existența “templelor pentru somn” și utilizarea inducerii transei pentru vindecare de către preoți, care le vorbeau celor veniți, în așa fel încât bolile erau vindecate. În secolul al IV-lea î. Hr., în Grecia s-au dezvoltat cultele templelor, în timpul cărora somnul indus era combinat cu alte forme de sugestii pentru tratarea bolilor.

Hipnoza clinică modernă, începe cu Franz Anton Mesmer (s-a născut pe 23 mai 1734 la Iznang, Germania și a murit pe 05 martie 1815, Meersburg, Germania); a fost medic german al cărui sistem de terapie, cunoscut sub numele de mesmerism, a pus bazele practicii moderne în hipnoză.

Lucrarea sa de disertație, de la Universitatea din Viena (MD, 1766), inspirată în mare măsură din lucrarea medicului britanic Richard Mead, a sugerat faptul că atracția gravitațională a planetelor influențează sănătatea umană prin intermediul unui fluid invizibil „specific” corpului uman, identificat, de asemena, și în natură. În 1775 Mesmer și-a revizuit teoria “gravitației animale”, introducând conceptul de „magnetism animal”, concept conform căruia lichidul invizibil din organism acționează în conformitate cu legile magnetismului.

Potrivit lui Mesmer, „magnetismul animal”, ar putea fi activat de obiecte magnetizate și manipulate de către orice persoană instruită. Diversele tulburări sau boli ar fi rezultat al „blocărilor” în fluxul de fluid magnetic prin corp, iar aceste obstacole ar putea fi depășite cu ajutorul așa numitelor „pase magnetice” (stările de transă induse de Mesmer, sfârșind deseori prin delir sau convulsii), „pase” induse cu scopul de a restabili armonia în curgerea fluidului magnetic personal. Mesmer, a conceput diverse tratamente terapeutice pentru a facilita curgerea „armonioasă” a fluidului, în multe dintre aceste tratamente implicându-se într-un mod destul de personal și de intens.

Acuzat de fraudă de către medicii vienezi, Mesmer a părăsit Austria și s-a stabilit la Paris în 1778. Acolo a continuat să-și practice metoda inovatoare (ajungând în scurt timp, medicul favorit al aristocrației franceze), dar și-a atras din nou criticile din partea medicilor din Paris. În 1784 regele Ludovic al XVI-lea a numit o comisie de medici și oameni de știință pentru a investiga metodele lui Mesmer. Printre membrii comisiei s-au aflat formatorul statului american de mai târziu, Benjamin Franklin, și chimistul francez Antoine-Laurent Lavoisier. Aceștia au confirmat că metoda lui Mesmer nu poate fi susținută prin dovezi științifice. În susținerea raportului oficial, Franklin a declarat : „Acestui individ, Mesmer, nu-i curge nimic din mâini, care să poată fi observat. Prin urmare, acest mesmerism nu poate fi decât o fraudă.” Discreditat, Mesmer a părăsit Parisul și s-a întors la Viena.

Orice s-ar fi spus despre sistemul său terapeutic, de foarte multe ori, Mesmer a stabilit o relație o strânsă cu pacientii sai, iar acest fapt a contribuit decisiv la vindecarea anumitor tulburări nervoase. Mai important, analizele ulterioare ale stării de transă făcute de către adepții săi, a condus în cele din urmă la dezvoltarea aplicațiilor hipnotice legitime și susținute științific.

În anii 1800, hipnoza cunoaște dezvoltări prin:

1800 – Marchizul De Pusseguyrdin Franța a preluat metoda mesmerism-ului, transformându-i sensul în cel de „somnambulism”; termenul este încă folosit pentru a descrie stările hipnotice cele mai profunde. De Puysseguyr a folosit acest termen după ce a observat că subiecții aflați într-o stare profundă de transă erau în esență „somnambuli”.

1838 – Dr. Elliottsona folosit mesmerismul în practica sa, din această cauză fiind expulzat din comunitatea medicală.

1840 – James Braida asistat la o demonstrație de mesmerism, demonstrație făcută de către La Fontaine. Braid și-a dat seama de puterea sugestiei hipnotice, care a avut o influență „magică” asupra subiectului demonstrației, denumind acest fenomen al stării profunde de transă, „neurohipnologie”;

1843 – James Braida scris lucrarea „Neurypnology”, și și-a publicat observațiile care menționau faptul că fixarea atenției / privirii subiecților asupra unui punct fix generează starea de transă.

1850 – James Esdailea descoperit metode de aplicare a mesmerismul pentru a controla durerea și a efectuat peste cinci sute de operații cu succes (fară durere) urmate de recuperări rapide. Acest lucru a fost făcut înainte de inventarea cloroformului. După prezentarea raportului privind operațiile făcute, comunitatea medicală din Marea Britanie, suspectându-l de fraudă, l-a exclus din Comunitatea Medicală Britanică. Din păcate, cloroformul a fost descoperit chiar în perioada în care Esdaile activa în Marea Britanie, și astfel utilizarea unei substanțe atât de eficiente (la momentul respectiv) a determinat întreruperea oricăror cercetări suplimentare cu privire la controlul durerii.

1864 – În Franț a, Liebeault  începe să utilizeze un sistem dezvoltat de terapie bazat pe hipnoză. Hyppolite Breheim i s-a alăturat lui Liebeault în cercetările sale, după ce un pacient al acestuia a fost vindecat de către Liebeault de sciatică într-o perioadă de timp extrem de scurtă. Cei doi au format Școala de Hipnoză de la Nancy.

freudSigmund Freud, în perioada în care era interesat de studiu hipnozei (1889 – 1890), a fost unul dintre studenț ii ș colii lui Bernheim ș i Liebeault. Din cauza dificultă ț ii sale de a stabili rela ț ii adecvate cu clien ții, Freud a abandonat utilizarea acestei tehnici.

În competiț ie cu unul dintre cei mai eficien ț i hipnotizatori ai acelei perioade, Breuer, Freud a dezvoltat „terapia prin verbalizare”. Freud considera că noua lui metodă terapeutică nu este aplicabilă în cazul „săracilor”, deoarece acest tip de terapie dura între 100 ș i 300 ore pentru a- ș i produce efectele curative. „Terapia prin verbalizare” va deveni mai târziu psihanaliza, schimbând istoria psihologiei europene. Treptat, psihanaliza freudiană a devenit o modă în psihologie, în acest fel practicarea altei metode fiind „nepotrivită”. În consecin ță hipnoza a fost eclipsată.

1889– opunându-se viziunii grupului de la Nancy, Jean-Martin Charcot (neurolog francez și profesor de anatomie patologică), susținea, în mod greșit, că fenomenele hipnotice sunt patologice și că apar doar la persoanele isterice, încercând să reînvie interesul pentru vechile teorii magnetice. Intrând într-o controversă cu școala de la Nancy, Charcot, a organizat o serie de experimente comune cu reprezentanții acesteia, pentru a testa afirmațiile susținute de fiecare. Viziunea grupului de la Nancy a avut câștig de cauză și de atunci teoriile magnetice ale hipnotismului nu au mai fost enunțate cu seriozitate.

În 1890, înainte ca opera lui Freud să ia amploare, William James a publicat prima sa carte în domeniul psihologiei, în două volume intitulate „Principiile Psihologiei”. Este o lucrare de referință pentru cei care doresc să practice hipnoza, NLP-ul sau oricare altă formă de intervenție asupra clienților.

La începutul secolului 20, s-au format două ș coli de psihologie. Pe de o parte, adep ț ii lui Freud, împreună cu cei ai lui Jung ș i Adler, ace ș tia din urmă, la rândul lor influen ț a ț i de Freud, au format ramura, direc ț ia analitică a psihologiei. Pe de altă parte, s-a format direc ț ia behavioristă („comportamentalistă”) a psihologiei, care a reac ționat împotriva metodelor psihanalitice freudiene.

Behaviorismul apare odată cu medicul american William Twitmeyer care a observat „tresărirea” genunchiului unui pacient, atunci când genunchiul este lovit cu un instrument medical (ciocănel). În 1902, Twitmeyer scrie un articol în Journal of the American Medical Association, numit „The Knee Jerk and almost overreflex”. În a doua parte a articolului său, se menționează: după condiționarea repetată a pacientului cu loviri repetate ale genunchiului, Twitmeyer le spunea pacienților că urmează să lovească din nou genunchiul, însă oprea ciocanul înainte ca acesta să atingă genunchiul. Genunchiul clientului reacționa fără a fi lovit. Este una dintre dovezile timpurii ale experimentelor care cercetau reacțiile de tip stimul – răspuns.

In 1904, e posibil ca domeniul medical american al acelor vremuri să fi omis importanța articolului lui Twitmeyer, însă cercetătorul rus Ivan Pavlov a citit acel articol și și-a luat notițe. Doi ani mai târziu, Pavlov publică primul său articol cu privire la „Reflexele Condiționate” sprijinit de Societatea Medicală Rusă, articol în care prezenta în detaliu experimentele sale pe câini.

Cercetările au continuat atât în Europa, cît și în America. În cadrul universită ț ii de la Harvard, Boris Sidis publică lucrarea „Psihologia Sugestiei”, lucrare ce reprezintă un punct de referin ț ă în domeniu. În Marea Britanie, Milne Bramwell publică în 1903, „Istoria Hipnozei”. Bramwell descrie metodele hipnotice ale înainta șilor săi.

1933, Clark Hull, unul dintre profesorii lui Milton Erickson, publică „Hipnoză ș i sugestibilitate“. Este una din primele cărți care cuprinde studii psihologice statistice și experimentale referitoare la hipnoză. Una dintre observațiile sale primare a fost aceea că „tot ce presupune transă, provoacă transă”. Acesta este un principiu fundamental, deoarece orice demers este acceptat ca putând genera transă hipnotică. Din acest punct de vedere, abordările NLP sau chiar vizualizarea reprezintă hipnoză.

erickson1920 -1980 – Milton H. Erickson a inventat ș i practicat hipnoterapia modernă pentru o perioadă de aproximativ şaizeci de ani. Specializat în hipnoză clinică ș i terapia familiei, a fost pre ș edinte fondator al Societăţii Americane pentru Hipnoza Clinică şi membru al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, American Psychological Association şi Asociaţia Americană de Psihopatologie. Este cunoscut pentru abordarea sa originală care presupune faptul că mintea inconstienta este un rezervor creativ şi generator de soluţii. Este, de asemenea, cunoscut pentru dezvoltările sale în domeniul terapiilor scurte, terapiei strategice de familie, terapiei sistemice de familie, terapiei scurte centrate pe solu ț ie, precum și în domeniul programării neuro-lingvistice.

Conform lui A. Barabasz (2011) „Milton H. Erickson a fost un maestru în arta folosirii limbajului pentru a comunica cu pacienț ii săi la nivel incon ș tient. Specificul terapiei ericksoniene presupune ocolirea rezisten ț elor ș i slăbirea mecanismelor de apărare ale clientului, for ț ându-se astfel o abandonare a simptomelor”. În hipnoterapia ericksoniană se pune accentul pe crearea unui tratament individualizat, precum ș i pe utilizarea în ț elegerii ș i învă ț ării incon știente specifice clientului, mai degrabă decât pe atitudinea de impunere a unor sugestii într-un mod autoritar.

Transa obț inută prin abordarea ericksoniană este orientată spre solu ț ie, interpersonală ș i facilitată, de multe ori, prin intermediul unor pove ș ti metaforice. Presupune un demers imaginativ ș i concentrat, orientat. Modul cel mai natural de învă ț are este cel de a asculta pove ș ti. Cu to ț ii ș tim despre efectele calmante, miraculoase ș i creative ale pove ș tilor încă din perioada copilăriei. De asemenea, odată ce ne maturizăm, suntem convin ș i că vie ț ile noastre sunt „ca ni ș te căr ț i”, ș i învă țăm „să întoarcem o nouă pagină” sau „că începem un nou capitol”, după anumite evenimente pe care le trăim.

De ș i la prima vedere, hipnoza ericksoniană pare doar metaforică, este puternic sus ț inută de dovezi experimentale. În linii mari, studiile au demonstrat că există zone neuro-cerebrale unde sunt proiectate ș i memorate experien ț ele noastre perceptive, emo ț ionale, experien ț ele problematice ș i cele neobi ș nuite. Aceste zone cerebrale depozitare sunt accesate prin intermediul imaginilor naturale ș i a sensurilor metaforice transmise prin intermediul sugestiilor ș i pove ș tilor terapeutice, permi ț ându-se în acest fel, producerea schimbării incon ș tiente. În acest sens, Milton H. Erickson men ț iona că „schimbarea terapeutică nu e doar posibilă, ci ș i inevitabilă”. Incon ș tientul este cel mai puternic sistem de învă ț are ș i organizare, iar Erickson a găsit calea de a stabili legătura cu acest sistem prin intermediul metaforelor ș i pove ș tilor din timpul transei.

1946, George Estabrooksa perfecționat abordarea hipnotică autoritară directă. În timp ce Erickson perfecționat metoda hipnotică indirectă / permisivă.

1950, Dave Elmana creat un set puternic de tehnici de inducție rapidă, care oferă o abordare diferită de cea a lui Erickson sau de cea a a lui Estabrooks.

1957, André M. Weitzenhofferpublică lucrarea „General Techniques of Hypnotism” una dintre cele mai importante lucrări în domeniul hipnozei clinice moderne.

1964, Leslie LeCron,a fost de asemenea un pionier în domeniul hipnozei clinice. LeCron a popularizat fenomenul semnalelor ideomotorii de la nivelul degetelor. Atât practicienii NLP, cât și hipnoterapeuții, utilizează semnalele de la nivelul mâinilor și degetelor ca o cale de comunicare și de creare a raporturilor cu mintea inconștientă, prin intermediul răspunsurilor minții conștiente la întrebările specifice.

Ernest Rossi ș i Jeffrey Zeig, președintele Fundației Erickson (Phoenix, Arizona), sunt doi dintre cercetătorii contemporani ai hipnozei ericksoniene. Contribuțiile lor sunt valorificate de mulți alți psihologi, psihiatrii și practicanți din întreaga lume.

Din punct de vederea organizatoric ș i institu ț ional, începând cu anii ‘50 (sec. XX), în special în Statele Unite, au loc mai multe evenimente care marchează recuno șterea oficială a hipnozei clinice:

  • înființarea Societatii de hipnoza clinica si experimentala (1949),
  • apare primul număr din The Journal of Clinical and Experimental Hypnosis (1953),
  • formarea American Board of Clinical Hypnosis (1957),
  • este formată Societatea Internaț ională de Hipnoză Clinică și Experimentală (1957),
  • American Medical Asociation aprobă folosirea terapeutică a hipnozei de către medici (1958),patru societati
  • AmericanPsychological Association acordă aprobarea oficială Comisiei Americane de Examinatori în Hipnoza Psihologică (1960),
  • Societatea Internaț ională de Hipnoză Clinică ș i Experimentală este reorganizată, ș i devine Societatea Interna țională de Hipnoză (1973),
  • o serie de studii experimentale controlate folosesc EEG-uri și tomografii avansate pentru a dezvălui substraturile neuronale ale stării de hipnoză (1983 – 2000),
  • Institutul National American de Sănătate recunoaș te folosirea hipnozei în tratamentul durerilor cronice, insomniei ș i altor tulburări ș i recomandă integrarea ei în interven țiile medicale (1996)

 În Romania ,  hipnoza clinică, (conform lucrării lui Vladimir A. Gheorghiu, „Hipnoza”, 1977, Ed. Ș tiin ț ifică ș i Enciclopedică), a beneficiat de sus ț inerea profesorului Gheorghe Marinescu (1863 – 1938), elev a lui Jean-Martin Charcot (1825 – 1893). Membru al Academiei Române ș i Fondator al Ș colii Române ș ti de Neurologie, dr. Marinescu a în ț eles limitele pozi ț iei maestrului său subliniind în repetate rânduri rolul deosebit pe care îl joacă sugestia. Savantul român a sus ț inut de la tribuna Academiei promovarea unei hipnoze ș tiin ț ifice, manifestându-se categoric împotriva practicilor „oculte”, „care maschează adevărul, propagă curente nesănătoase ș i între ț in un spirit de obscurantism”. În 1929, Gh. Marinescu publică în Romania lucrarea „Hipnotismul din punct de vedere terapeutic și medico-legal”.

În sprijinul hipnozei ș tiin ț ifice s-a pronun ț at ș i Titu Maiorescu. În 1882, criticul a ț inut o conferin ț ă la Ateneul Român despre „Ipnotism”, pe care a încheiat-o astfel: „explica ț iile ș tiin ț ifice asupra unor fenomene, nu sunt încă destul de complete, ș i deci orice nouă explicare, cu încercarea de a se baza pe ș tiin ț ă, trebuie să o primim cu bunăvoin ț ă, să o discutăm fără idei preconcepute, ș i, dacă o vom găsi bună, să o admitem, căci ș tiin ț a fără explica ț iune, nu este ș tiin ță. Noi trebuie să avem o opiniune întemeiată pe fapte accesibile despre tot ce se petrece în natură, oricât de extraordinară ne-ar părea forma sub care se îmbracă formele sau faptele ce observăm”.

Puțin mai târziu, în 1889, dr. I.V. Ș tefănescu,și el elev al lui Charcot, publică prima lucrare ceva mai amplă despre hipnotism și sugestie, în care examinează pe baza unei cazuistici variate, aplicațiile lor în tratamentul diferitelor afecțiuni.

La începutul anilor ‘70, profesorul de psihologie I. M. Nestor a întocmit o bibliografie exhaustivă a lucrărilor asupra hipnozei și sugestiei publicate în Romania.

În cadrul Cercului de „Sugestie și Hipnoză” al Asociației Psihologilor din Romania, Constantin Chivu Lichter (doctor în medicină, 1896-1977)  ș i N. Marcu au prezentat în anii ‘70date referitoare la aplicarea și cercetarea hipnozei în țara noastră.

Poate unul dintre cei mai importanți psihologi care au pus bazele științifice ale hipnozei clinice românești, este  Vladimir-Aristos Gheorghiu. S-a născut pe 13 ianuarie 1926, la Berlin, mezinul din cei patru copii ai lui Constantin și Bertha Gheorghiu. În 1936, Constantin Gheorghiu a decis să-și aducă familia în România, acasă, la Constanța. Vladimir Gheorghiu începe să lucreze de la 14 de ani, în port, făcând liceul ca extern, la fără frecvență. Pasiunea pentru psihologie se manifestă de timpuriu, chiar dacă absolvirea Facultății de Filosofie și Științe Psihologice a Universității din București are loc abia în 1955. În timpul studiilor a avut o experiență bogată ca ziarist și mai apoi ca diplomat, ajungând până la rangul de director în Ministerul Afacerilor Externe (MAE). Vocația de cercetător l-a determinat ca în 1957 să părăsească MAE și să se angajeze ca cercetător stagiar la Institutul de Psihologie al Academiei Române. În 1958 devine cercetător principal în cadrul aceluiași institut de psihologie, iar în 1964 devine directorul catedrei de cercetare din cadrul Institutului de Psihologie.

În 1968 obține o bursă Humboldt la Universitatea din Mainz. În 1969 a obținut doctoratul cu “magna cum laude”, cu o teza despre Hipnoză și Memorie. În 1973 susține dizertația post doctorală cu titlul „Investigații asupra Sugestibilității Motorii și Senzoriale”. Obține titlul de Profesor al Universității din Mainz. Tot în 1973, este constrâns să se întoarcă în România (ca urmare a refuzului autorităților române din acea perioadă de ai permite să rămână în Germania), pentru a coordona din țară un proiect științific susținut de Societatea Germana de Cercetare.

În 1983, la vârsta de 57 de ani, după scandalul Meditației Transcedentale este forțat să părăsească România. Între 1983 și 1991, anul pensionării, este profesor la Universitatea din Giessen, la Catedra de Psihologie. În 1987 a organizat la Giessen, primul Simpozion de Sugestie şi Sugestibilitate.

Vladimir Gheorghiu a realizat o serie de cercetări de nivel internaţional în domeniul sugestiei, sugestibilităţii şi hipnozei clinice. A fost membru co-fondator al Societăț ii Interna ț ionale de Hipnoză, a fost membru fondator al Societă ț ii Europene de Hipnoză, membru al Asocie ț iei Americane de Hipnoză Clinică și membru de onoare al celor patru societati profesionale germane de hipnoza clinica. Este întemeietorul Şcolii româneşti de hipnoterapie. Printre cei mai cunoscuţi elevi români ai săi se numără: prof.univ.dr. Ion Dafinoiu, prof.univ. dr. Irina Holdevici, prof.univ. dr. Ilie Puiu Vasilescu, prof. univ. dr. Daniel David, psih.dr. Jeno Laszlo Vargha.

În 1998 primește Premiul Societatii Germane “Milon Erickson” pentru contribuții remarcabile asupra Fenomenului Sugestiei și Sugestibilității, iar în anul 2000, Premiul „Ernest Hilgard” pentru Excelență Științifică acordat de Societatea Internațională de Hipnoză. S-a stins din viață pe 20 mai 2010.

Sursa: http://mariusvarvaroi.wordpress.com

Go to top