Un mare latifundiar din Irlanda, în acelaşi timp un creştin devotat, a ţinut o predică oamenilor care lucrau pe moşia lui. Aceasta a fost foarte originală şi impresionantă, într-una din zile, el puse nişte afişe în locurile principale ale domeniilor sale cu următorul text: „Lunea viitoare între orele 10 - 12 mă voi afla în biroul vilei mele de la ţară.

În timpul acesta sunt hotărît să achit toate datoriile pe care muncitorii de pe moşia mea le au. Aduceţi cu dumneavoastră toate conturile neachitate".

Zile la rînd acest anunţ a fost un subiect de comentarii pentru muncitori. Peste tot se vorbea de această ofertă neobişnuită. Unii o socoteau drept o propunere neinspirată, naivă. Alţii ziceau „aici este ceva la mijloc", alţii erau de părere că moşierul ar fi înnebunit de-a binelea, căci cine a mai auzit vreodată, ca un om cu o judecată sănătoasă să facă asemenea oferte de binefacere.

Când sosi ziua stabilită, nenumăraţi oameni se îndreptau spre biroul moşierului. Iar cînd se făcuse ora 10 în faţa biroului era adunată o adevărată mulţime de oameni. Exact după un minut, latifundiarul împreună cu secretarul său sosesc cu maşina şi, fără a scoate vreun cuvînt, intră în birou după care închid uşa. Oamenii de afară încep o discuţie aprinsă: „Să fie ceva la mijloc, sau nu? Să fi luat în serios anunţul, sau vrea să-şi bată joc de noi? Poate că vrea să-i ducă de nas şi să-i umilească numai pe aceia care în mod cinstit îşi vor prezenta datoriile". Alţii, la rîndul lor, amintesc că semnătura lui proprie se află sub anunţ. Desigur că nu va abuza de propriul său nume ca să se facă nedemn de încredere pentru totdeauna.

În felul acesta se scurge o oră întreagă, fără ca măcar un singur om să fi intrat pentru a-şi prezenta conturile neachitate. Iar cînd vreunul sfătuia pe un altul ca totuşi să încerce să intre, acesta primea răspunsul: „Eu nu am aşa mari datorii ca tine... Eu n-am nevoie...încearcă tu mai întîi..." Şi aşa se scurgea timpul preţios...

În cele din urmă se făcuse ora 11.30, cînd o pereche de oameni vîrstnici care locuiau la hotarul cel mai îndepărtat al moşiei se apropie de biroul moşierului. Bătrînul ţinea în mînă o legăturică de conturi şi facturi. Cu vocea tremu-rîndă el întrebă pe un oarecare: „Este adevărat, vecine, că moşierul plăteşte toate conturile celor ce vin acum la el?" Dar răspunsul dispreţuitor sună: „Eu cred că totul este numai o şarlatanie!" Cînd cei doi bătrîni au auzit aceste vorbe, li s-au umezit ochii de lacrimi, iar femeia zise ca pentru sine: „Şi noi credeam că este adevărat, ne bucuram că putem muri fără datorii".

S-au întors să plece necăjiţi, cînd cineva le strigă: „încă n-a încercat nici unul. De ce nu mergeţi înăuntru?" Atunci îl iau pe moşier pe cuvînt şi cu sfială deschid uşa şi intră în birou. Acolo li se spune: „Bun venit". Ca răspuns la întrebările îngrijorate, dacă anunţul este adevărat, secretarul răspunse: „Credeţi dumneavoastră că domnul moşier v-ar putea înşela? Daţi-mi toate conturile neplătite!" Ei le-au prezentat pe toate. Sumele au fost adunate Ia un loc şi primesc un cec semnat de moşier.

Cu inima săltînd de bucurie, ei vor să părăsească biroul: „Vă rog să mai rămîneţi aici încă puţină vreme, pînă ce biroul se va închide la ora 12". La care ei răspund că afară aşteaptă mulţi să li se spună că oferta este adevărată. Moşierul însă rămîne la hotărîrea sa şi spune: „Dumneavoastră m-aţi luat pe cuvînt şi aţi intrat. Şi cei de afară trebuiau să facă acelaşi lucru, dacă voiau să le fie plătite datoriile". Aşa treceau preţioasele minute... Mulţimea de afară se uita neliniştită spre uşă. Nici unul nu îndrăznise să apese pe clanţa uşii şi să intre, cum au făcut cei doi bătrîni, în fine, la ora 12 fix, perechea de bătrîni iese afară cu feţele radiind de bucurie. „Şi-a ţinut cuvîntul?", întrebă mulţimea pe cei doi. „Da, uitaţi-vă, aici este cecul preţios ca aurul curat!" „De ce n-aţi venit imediat afară, ca să ne spuneţi şi nouă?" „Moşierul ne-a rugat să aşteptăm înăuntru, pentru că şi voi trebuia să-l credeţi pe cuvînt şi să intraţi tot aşa cum am intrat şi noi".

Scurt timp după aceea, iese şi moşierul urmat de secretarul său şi se grăbesc spre automobil. Ei sunt asaltaţi de către mulţime, oamenii întind spre ei conturile neachitate. Unii strigă nerăbdători: „Nu vreţi să ne achitaţi şi nouă datoriile, cum aţi făcut cu cei doi?" Dar în timp ce moşierul se urcă în maşină, se mai întoarse o dată spre oameni şi spuse: „Acuma este prea tîrziu. Aţi avut prilejul şi suficient timp. Eu v-as fi achitat toate datoriile voastre, însă voi nu m-aţi crezut".

Sursa: http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri

Go to top