Viata pune fata in fata doua suflete,

prejudecata face ca ele sa nu se vada!


Fiindca am amintit intr-un articol anterior si despre partea pozitiva a basmului „Frumoasa si Bestia”, va reamintesc ca aceasta se referea la iubirea neconditionata, acea iubire care te face sa-l doresti pe cel de langa tine asa cum este fara sa vrei sa-l schimbi sau sa-i aduci unele „imbunatatiri”. Transformarea „Bestiei” este data nu de iubirea in sine ci de acceptarea celuilalt asa cum este si de luciditatea cu care „Frumoasa” ii vede calitatiile reale ale sufletului cu adevarat importante in fata fizicului. Acceptarea si capacitatea de a discerne ce este cu adevarat important reprezinta cheia oricarei relatii, fie ea de cuplu sau de orice fel. In viata de zi cu zi „bestia” este prezenta in fiecare din noi prin mecanismele noastre de aparare dezvoltate de-a lungul vietii ca protectie impotriva suferintei. Aceste mecanisme le manifestam prin cuvinte, fapte si ganduri nu tocmai pozitive la adresa celorlalti si adesea chiar la adresa noastra, invinovatindu-ne pentru diverse evenimente, uneori chiar fugind din fata realitatii sau izolandu-ne de ceilalti. Si cum nu traim intr-un basm, ar fi de preferat sa ne dorim sa ne transformam singuri si sa ne folosim potentialul nativ pentru a face bine si pentru a ne fi mai bine, fara sa asteptam toata viata o „frumoasa” sau un „frumos” care sa ne iubeasca neconditionat. Pentru ca iubirea neconditionata o gasim doar la copii, ei o uita atunci cand devin adulti si sunt „modelati” de educatie si societate. Vestea buna este ca avem in noi aceasta capacitate, o putem scoate din nou la suprafata si putem reinvata s-o traim spre binele nostru.

O poveste la care merita sa reflectati:

„Un tanar fusese in razboi in Vietnam aproape 3 ani de zile. Intr-un final se intoarce in America si isi suna parintii la telefon :

- Mama, tata, ma intorc acasa, dar vreau sa va cer o favoare. Am un prieten foarte bun si as vrea sa il aduc acasa cu mine.

- Sigur, ne-ar face mare placere sa il cunoastem, au spus parintii.

- Mai e ceva ce ar trebui sa stiti despre el; in timpul razboiului a fost ranit foarte rau. A calcat pe o mina si explozia l-a lasat fara o mana si un picior. Nu are unde sa se duca si vreau sa vina sa stea cu voi acasa.

- Ne pare rau sa auzim asta, fiule. Poate rezolvam cumva sa ii gasim unde sa stea.

- Nu, vreau sa stea impreuna cu noi acasa.

- Fiule, ii raspunde tatal, nu-ti dai seama despre ce vorbesti. Un om handicapat ca el inseamna o povara foarte mare pentru noi. Avem si noi vietile noastre de trait. Ce sens are sa ne incarcam viata cu unul ca el? Lasa-l in pace si vino acasa. O sa-si gaseasca el unde sa stea.

In acest moment, fiul inchide telefonul brusc. Parintii n-au mai auzit nimic de el de atunci. Dupa cateva zile, au primit un telefon de la Politie care ii anunta ca fiul lor s-a sinucis aruncandu-se de pe o cladire. Erau chemati sa identifice trupul. Parintii inmarmuriti, au ajuns repede la morga si acolo au descoperit ca intr-adevar, fiul lor era cel care murise. De asemenea au mai descoperit un lucru. Baiatul lor avea doar o mana si un picior!”

"Inteligenta, oricat de mare, nu e suficienta pentru a te curata de prejudecati! (…) Cu cat inteligenta e mai mare, cu atat prejudecata e mai voinica, fiindca ai aparat s-o justifici.”

(Petre Tutea in dialogul dintre el şi Lucian Despa purtat la garsoniera filosofului de langa parcul Cismigiu in Ianuarie 1991).

E foarte usor sa ii acceptam si sa ii iubim pe cei care nu au probleme, care sunt amuzanti, plini de viata si de perspective dar nu ne pasa de cei care au probleme de orice natura, sau mai ales de cei care ne pot incurca planurile. Evitam pe cei ce nu sunt „perfecti”, indiferent daca aceasta „perfectiune” se refera la palnul fizic, material sau social. Afirmam ca iubim, dar ce iubim cu adevarat? Persoana respectiva sau imaginea noastra despre cum ar trebui sa fie acea persoana ca sa merite iubirea noastra? Ce anume din noi ne face sa hotaram daca o persoana merita sau nu sa fie iubita de noi? Ce ne determina sa facem asta? Ipocrizia sau frica? Frica de a nu ne molipsi cumva de suferinta celuilalt, frica de a nu trebui sa facem ceva pentru celalalt, mai ales frica de societate si de critica ei, frica de a nu fi „in randul lumii”, pentru ca asa ne-au spus parintii nostri, sa nu-i facem de ras ... frica de noi insine intr-o relatie in care ni se pare ca dam ceva din noi, pentru ca aparent e mai simplu doar sa luam, frica de a ne pierde libertatea, frica de a fi noi insine si de a ne asuma ceea ce simtim si de a fi responsabili unici pentru viata noastra? Toate aceste si probabil chiar mai mult, deoarece am invatat sa ne ascumdem in spatele lui „asa trebuie/asa nu” pentru a nu fi nevoie sa ne asumam responsabilitati. Evitarea asumarii responsabilitatii pentru ceea ce suntem, simtim si gandim, duce inevitabil la suferinta. Pentru ca ceea ce daruim este exact ceea ce primim in schimb, ipocrizie, frica, evitare, judecata ... lucruri care nu au cum sa ne aduca implinirea. De aceea este importanta constientizarea a ceea ce daruim pentru a primi ceea ce ne dorim.

Frica este opusul iubirii! Voi alegeti daca „iubirea” pe care o daruiti este conditionata de diverse cutume sociale si educationale, voi alegeti „patul lui Procust” dupa care va construiti fericirea si nu in ultimul rand, voi alegeti sa fiti prizonierii unei gandiri de masa sau sa fiti liberi.

Cel care iubeste conditionat este o persoana care nu se iubeste pe sine, care are stima de sine scazuta, un fel de vampir care se hraneste cu tot ce poate primi de la cei din jurul sau: beneficii morale (confort afectiv), sexuale, materiale (bani, obiecte), pozitii sociale, etc., o persoana care foloseste iubirea ca pe o arma, care de regula inoculeaza frica de a fi parasit si de a fi singur. Daca nu constientizam ca iubim conditionat, vom fi toata viata dependenti afectiv, emotional, sexual sau/si material de orice persoana care ne poate satisface aceste nevoi.

Iubirea neconditionata este cea mai pura forma de iubire, pentru ca transcende orice granite, nu are nevoie de aprobare sau de adoratie, daruie fara sa ceara si fara sa astepte recompense, accepta ceea ce partenerul/a alege sa faca sau sa fie. Iubirea neconditionata nu raneste, nu cauzeaza durere sau suferinta, nu minte, nu triseaza, nu comanda, nu e confuza sau manipulatoare, nu are bariere si conventii sociale sau personale, nu se teme de nici o judecata, ea pur si simplu exista.

Traim in acesta viata conform unui set de valori achizitionate prin educatia familiala si mai tarziu cea sociala. Atunci cand simtim ca toate aceste valori nu ne aduc fericirea si implinirea, poate ca ar fi timpul sa incercam sa facem si altceva. “Daca veti continua sa faceti ceea ce ati facut si pana acum, veti obtine mereu acelasi rezultat”, spunea Dr. André Moreau. Poti face aceasta schimbare pe deplin constient si de unul singur sau poti cere ajutor. Psihoterapia este cea care ne ajuta sa ne schimbam setul de valori, dintr-unul materialist (in care ne hranim stima de sine cu statutul nostru social, bani, obiecte, relatii sociale din care avem un beneficiu) intr-unul axat pe generozitate, bunatate, compasiune.

Nu uitati ca “Lumea are culoarea ochelarilor vostri” (Dr. André Moreau) si de voi depinde daca-i dati culoarea durerii sau culoarea iubirii.

Go to top